Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
joi, 22 decembrie 2016
22 decembrie 1956, la București a murit Nicolae Labiș (n. 2 decembrie
1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia, în prezent județul
Suceava) - poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul
unei generații”.
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe, a fost victima unui grav accident de tramvai.
După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central, spre zori zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat.
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe, a fost victima unui grav accident de tramvai.
După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central, spre zori zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat.
miercuri, 21 decembrie 2016
Solstitiul de iarna 2016
Solstitiul de iarna 2016! Ce se intampla pe cer in cea mai lunga noapte din an!
http://romaniaonline.info/solstitiul-de-iarna-2016-ce-se-intampla-pe-cer-in-cea-mai-lunga-noapte-din-an/#
marți, 13 decembrie 2016
Nichita Stănescu - Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Nichita Stanescu
13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti a murit Nichita
Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova). A fost un poet,
scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici şi poetici.
A fost laureat al Premiului Herder.
Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici şi poetici.
A fost laureat al Premiului Herder.
joi, 8 decembrie 2016
Marin Sorescu - Am legat…
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
si le-am spus sa ma gaseasca.
si copacii m-au gasit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat pasarile la ochi
Cu-o basma de nori
si le-am spus sa ma gaseasca.
si pasarile m-au gasit
Cu un cântec.
Am legat tristetea la ochi
Cu un zâmbet,
si tristetea m-a gasit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu noptile mele
si i-am spus sa ma gaseasca.
Esti acolo, a zis soarele,
Dupa timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
si toate sentimentele
Pe care am încercat sa le leg
La ochi.
Cu-o basma verde
si le-am spus sa ma gaseasca.
si copacii m-au gasit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat pasarile la ochi
Cu-o basma de nori
si le-am spus sa ma gaseasca.
si pasarile m-au gasit
Cu un cântec.
Am legat tristetea la ochi
Cu un zâmbet,
si tristetea m-a gasit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu noptile mele
si i-am spus sa ma gaseasca.
Esti acolo, a zis soarele,
Dupa timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
si toate sentimentele
Pe care am încercat sa le leg
La ochi.
8 decembrie 1996, la Bucureşti a murit Marin Sorescu (n. 19 februarie
1936, Bulzeşti, judeţul Dolj)
A fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române.
Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a făcut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate.
Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii "Singur printre poeţi". Până la moartea sa (în 1996) mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul "Poeme", reuşind să repete această performanţă de încă 5 ori pe parcursul carierei sale.
Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tuşiţi" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.
A fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române.
Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a făcut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate.
Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii "Singur printre poeţi". Până la moartea sa (în 1996) mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul "Poeme", reuşind să repete această performanţă de încă 5 ori pe parcursul carierei sale.
Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tuşiţi" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.
luni, 5 decembrie 2016
Comemorare - Zaharia Stancu
5 decembrie 1974, la Bucureşti a murit Zaharia Stancu (n. 5 octombrie
1902, Salcia, judeţul Teleorman) a fost un scriitor român, poet,
romancier, prozator, director de teatru, jurnalist şi publicist,
academician, laureat al Premiului Herder.
A fost şi continuă să fie controversat din cauza atitudinii politice reflectate în parte din literatura sa.
Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, judeţul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat şcoala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când şi-a continuat studiile de literatură şi filosofie la Universitatea din Bucureşti.
După ce a primit diploma de licenţă (1933), a lucrat ca editor, a condus sau a colaborat la reviste precum Azi, Lumea Românească, Revista română, Gândirea.
A fost recunoscut atât ca poet cât şi ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, in cercurile literare şi de către publicul larg.
Gloria şi recunoaşterea majoră le-a cunoscut însă după război, fiind promovat de puterea comunistă din raţiuni ideologice.
A fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcţie al Editurii pentru Literatură şi Artă (din 1948), preşedinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) şi al Societăţii Scriitorilor Democraţi din România (din 1948). A publicat romanul Desculţ în anul 1948, opera sa angajată fiind inclusă în toate programele şcolare din perioada comunistă.
A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, apoi reprimit.
A fost descris ca „intelectual de servici” al regimului din cauza faptului că s-a manifestat oportun la adresa unor scriitori ca Howard Fast sau Boris Pasternak.
În 1955 a devenit membru titular al Academiei Republicii Populare Române, după ce se afirmase deja plenar în viaţa politică, ca deputat în Marea Adunare Naţională (1948-1952), imediat după proclamarea Republicii. În 1966, la un an de la instalarea la putere a lui Ceauşescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, şefia Uniunii Scriitorilor.
A fost sărbătorit cu fast la aniversarea a 70-a.
A încetat din viaţă în 1974, la vârsta de 72 de ani.
A fost şi continuă să fie controversat din cauza atitudinii politice reflectate în parte din literatura sa.
Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, judeţul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat şcoala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când şi-a continuat studiile de literatură şi filosofie la Universitatea din Bucureşti.
După ce a primit diploma de licenţă (1933), a lucrat ca editor, a condus sau a colaborat la reviste precum Azi, Lumea Românească, Revista română, Gândirea.
A fost recunoscut atât ca poet cât şi ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, in cercurile literare şi de către publicul larg.
Gloria şi recunoaşterea majoră le-a cunoscut însă după război, fiind promovat de puterea comunistă din raţiuni ideologice.
A fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcţie al Editurii pentru Literatură şi Artă (din 1948), preşedinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) şi al Societăţii Scriitorilor Democraţi din România (din 1948). A publicat romanul Desculţ în anul 1948, opera sa angajată fiind inclusă în toate programele şcolare din perioada comunistă.
A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, apoi reprimit.
A fost descris ca „intelectual de servici” al regimului din cauza faptului că s-a manifestat oportun la adresa unor scriitori ca Howard Fast sau Boris Pasternak.
În 1955 a devenit membru titular al Academiei Republicii Populare Române, după ce se afirmase deja plenar în viaţa politică, ca deputat în Marea Adunare Naţională (1948-1952), imediat după proclamarea Republicii. În 1966, la un an de la instalarea la putere a lui Ceauşescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, şefia Uniunii Scriitorilor.
A fost sărbătorit cu fast la aniversarea a 70-a.
A încetat din viaţă în 1974, la vârsta de 72 de ani.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)